Fariseul și vameșul – calea mândriei și calea smereniei

1. Înțelesul Duhovnicesc și Tâlcuirea Dreptei Credințe

Doi oameni s-au suit la templu să se roage: un fariseu și un vameș. Fariseul, învățător al Legii, mulțumea că nu este păcătos ca vameșul, pe care-l privea cu dispreț. El era mulțumit de sine și mândru că-și îndeplinea, după cum socotea el, toate obligațiile față de Dumnezeu: postea de două ori pe săptămână, dădea zeciuială din câștig, nu era risipitor, nedrept, desfrânat. Spre deosebire de el, vameșul se simțea copleșit de păcatele sale și nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Smerindu-se, cerea doar mila lui Dumnezeu. Prin cei doi, Biserica ne pune în față două căi: calea mândriei și calea smereniei.

2. Învățăturile Sfinților Părinți și Cuvinte de Zidire

Dumnezeu l-a creat pe om din pământ, dar l-a făcut „suflet viu” prin suflare din Sine. Adam a devenit un „chip” al lui Dumnezeu, a primit un eu al său, înzestrat cu rațiune, voință, putere de iubire. Și Dumnezeu i-a spus: folosește-le, dar fără să mănânci din pomul oprit, adică fără să experimentezi binele și răul. Rațiunea ta, eul tău, puterile tale să le întrebuințezi în știință, în organizarea vieții, dar în colaborare cu Mine, căci Eu sunt izvorul eului tău. Rămânând în Dumnezeu și folosind toate prin Dumnezeu, omul urma calea smereniei. El recunoștea în acest fel că Dumnezeu este Creatorul său prin Care este viu și prin Care poate rămâne viu.

Fiind înzestrat cu libertate, Adam avea posibilitatea să aleagă și calea în afară de Dumnezeu: să cerceteze și să folosească toate prin sine și pentru sine. Socotindu-se criteriu absolut și voind să ajungă prin sine Dumnezeu, Adam n-a ținut seama de porunca divină. Hrănindu-se din Pomul cunoștinței binelui și a răului a inaugurat calea mândriei, pe care o experimentăm până astăzi.

3. Povățuiri Practice pentru Viața Creștină de Zi cu Zi

Cele două căi izvorăsc din același eu al omului. Ele reprezintă alternativa ce-i stă în față: smerenia sau mândria. Fariseul, în aparență drept, a intervertit sensul religiei. El a împlinit doar obligațiile exterioare, a redus legătura sa cu Dumnezeu la contribuția bănească și a nesocotit tocmai esențialul: poziția lui față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Vameșul, în schimb, conștient de păcatele sale, cerea doar iertarea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

(Preotul Boris Răduleanu, Semnificația Duminicilor din Postul Mare – predici, vol. II, Editura Bonifaciu, București, 1996, pp. 14-15)

4. Întrebări Frecvente și Lămuriri Duhovnicești (FAQ)